Am stat pe gânduri ce carte despre propaganda politică să aleg (una nu foarte savantă). M-am oprit la „Propaganda politică” a lui Jean-Marie Domenach, apărută în 1950. N-am ales-o întâmplător, ci pentru că majoritatea referințelor sunt din zona propagandei naziste și a propagandei comuniste. Propaganda politică (post)modernă n-a inventat mai nimic, a mai ciugulit câte ceva din publicitate.
Datoria propagandei, observă Domenach, e „să creeze în tabăra proprie un spirit de coeziune și entuziasm, iar în tabăra adversă – dezordine și teamă (…) În marea sa majoritate, poporul se găsește într-o dispoziție și o stare de spirit atât de feminine, încât credințele și actele sale sunt determinate mult mai mult de impresia produsă asupra simțurilor decât de reflecția pură (…). Nazismul a făcut apel în mod voit la feminitate, la sentimentele cele mai iraționale, și a fost încununat de succes. Hitler însuși declarase:
Una dintre regulile de bază ale propagandei : „să nu se lase timp pentru reflecție (…) Rapiditatea este factorul principal al unei campanii de propagandă. Trebuie
Ceva care sună cunoscut: „Naziștii transformau fiecare scrutin într-o luptă împotriva ultimilor dușmani (…) Faptul de a-i imputa inamicului propriile lipsuri și de a-i atribui acte pe care ești pe punctul de a le comite a devenit, prin Hitler, caracteristica propagandei național-socialiste „.
Ceea ce Domenach numește „regula deformării și a caricaturizării”avea la fel de mult succes atunci ca și acum: „
Despre propaganda prin televiziune (aflată la începuturi, atunci când Domenach scria cartea): „În fața camerelor, concesiile, nuanțele sunt imposibile. Trebuie să ataci, să întrerupi și să te impui, folosind la nevoie vechile trucuri ale artei oratorice, dintre care cea mai cunoscută este diversiunea”.
O axiomă: „Propaganda trebuie să se limiteze la un număr mic de idei, pe care să le repete neîntrerupt. Masa nu își va aminti nici cele mai simple idei, dacă ele nu au fost repetate de câteva ori”.
Aplaudacii de partid: „Acțiunea conducătorului mulțimii este aproape întotdeauna multiplicată de o cohortă de adepți organizați. Nero crease deja trupe de specialiști însărcinați cu declanșarea aplauzelor.
Viața cu procură: „Ca și visul, propaganda contribuie la a ne face să trăim o altă viață, o viață cu procură. Politica poate juca aici același rol de eliberare ca și sportul, iar mulțimea proiectează dorința sa de aventură și de eroism asupra unui om de stat sau asupra unui conducător de partid, ca asupra unui mare campion de ciclism. Întreaga abilitate a propagandei constă în a ne face să credem că acest om de stat, acest conducător de partid, această guvernare ne reprezintă, nu doar ne apără interesle, ci își asumă pasiunile, grijile și speranțele noastre”.
Situația în care se pare că ne aflăm astăzi, aici: „Când, printr-un abuz al propagandei, autoritatea informării în masă este slăbită, circulația zvonurilor se intensifică și se creează astfel, aproape în mod natural, o informare clandestină, care furnizează știri în sens contrar, la fel de deformate și de mincinoase ca acelea din propaganda oficială”.
O concluzie optimistă (și pentru anul 1950, și pentru 2014): „Numeroase simptome indică faptul că o mare parte a populației europene manifestă repulsie pentru tot ceea ce evocă propaganda. Dezgustul de propagandă este, cu siguranță, unul dintre factorii esențiali ai absenteismului electoral. Partidele politice ar face bine să nu conteze la nesfârșit pe capacitatea de a uita a maselor. Este timpul să ne amintim că propaganda nu înseamnă doar enunțarea unui program atractiv, care nu angajează cu nimic, sau punerea în practică a unor abilități tactice, ci că resursele minciunii se epuizează…”
O observație științifică: resursele minciunii se dovedesc inepuizabile.